„Luati aminte sã nu vã fure mintile cineva cu filosofia
si cu desarta înselãciune din predania omeneascã, dupã
întelesurile cele slabe ale lumii si nu dupã Hristos” (Coloseni
2, 8)
Nu cîntãriti cele ale lui Dumnezeu dupã judecãti
lumesti. Statutul si responsabilitatea ce-o avem înaintea neamului
si a strãmosilor, ne face a nu mai tace despre apostaziile acestui
de pe urmã veac.
Cyber-monahii sunt o realitate deloc virtualã, si sã nu vã
smintiti de vom folosi toate posibilitãtile mass-media pentru a vã
face cunoscute semnalele noastre de alarmã. Iatã, din nefericire,
asa cum societatea civilã este negativ manipulatã de cãtre
guverne-marionetã, tot asa si cinul monahal ortodox este fortat la
„catolicizãri„ mascate sub pretexte sociale si sã facã
metanie „ocultei internationale„. Sfîsietor de trist, dar adevãrat.
Dacã Sfintii Pãrinti, la vremea lor, au folosit mijloacele
de propovãduire acelor timpuri, iatã si noi suntem nevoiti
sã facem la fel. Departe de noi gîndul de a ne compara cu Sfintii
Pãrinti, dar departe de noi si gîndul de a ne lãsa tîrîti
în mocirla ereziei, de a tãcea cînd vedem cum se încearcã
„orbirea„ românilor ortodocsi spre a-i descrestina. Nu numai cã
vrem sã rãmînem dreptcredinciosi, ba încã
vom îndemna la aceasta toatã România, chiar toatã
oecumena. Poate zîmbiti, sau vi se pare o glumã, dar noi monahii
avem DATORIA atît sã trãim Evanghelia lui Hristos si
sã mãrturisim Dreapta Credintã Ortodoxã asa cum
ne-au învãtat si ne-au lãsat pildã vie Sf. Pãrinti.
Nu ne dorim a fi confundati cu vreo grupare dezbinãtoare si rãzvrãtitã,
cu duh potrivnic sfintei ierarhii. Dintotdeauna cei care l-au arãtat
pe dracul gol au fost socotiti colaboratori ai acestuia – dar ne asumãm
acest risc, pe simplul fapt cã mult înaintea noastrã,
tot cãlugãrii, greci, rusi, sîrbi si georgieni, au
fost initiatorii iesirii Bisericilor lor din Consiliul Ecumenic; mai mult,
suntem de acord a ne canonisi cu tãcerea, dacã vreun singur
cuvînt din cele scrise va fi arãtat a nu fi dupã Evanghelie
sau Sfintii Pãrinti.
Avem peste 300 de semnãturi ale diversilor pãrinti din tarã
si strãinãtate ce asteaptã, deocamdatã în
rugãciune, rãspunsul oficial al Sfantului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Romane la PROCLAMATIA înaintatã de ziua Sfîntului
Mucenic Gheorghe a anului 2003. Multi din cei ce subscriu acestui apel sunt
duhovnicii frãtiilor voastre, care din bãtrîneascã
înţelepciune încã nu vor sã ridice primii piatra
asupra sarpelui. Pînã la o vreme, cînd cu totii vom pune
umãrul la a zdrobi eresul, ce ne pîndeste Biserica, cu Însãsi
Piatra cea din capul unghiului – Iisus Hristos adevãratul Mesia si
Dumnezeu.
Unii vor fi crezînd cã lepãdarea de Hristos e mai
iertãtoare cu stãpînii Bisericii, cã apostazia
acesta generalã „tremurã” si „se dã de ceasul mortii”
în fata prelatilor nostri arhierei si clerici, si din pãcate,
unele „cinstite fete” se cred chiar aproape infailibile în fata rãtãcirilor
moderne. Ei bine, nu-i chiar asa. De ce? Fiindcã astãzi, lepãdarea
sau apostazia a ajuns sã ia chiar si chipul lui Hristos, chip pasnic
si blînd, reconciliant si iubitor. Întîlnim acest chip
atît în conferinte pan-ortodoxe, cît si în întîlniri
si aliante „de pace”, în fundatii si organizatii cu caracter ecologist-umanist,
cît si în întruniri, mitinguri si dezbateri sociale, politice,
cu masca umanitarã.
Monahismul contemporan a fost deviat clar de la scopurile sale -despãtimirea,
rugãciunea isihastã, privegherea de toatã noaptea, postul,
transcrierea si traducerea cãrtilor Sf. Pãrinti, alegerea celor
mai buni cãlugãri pentru preotie, stãretie, eventual
arhierie, pregãtirea pentru combaterea catolicismului, sectarismului,
pãgînismului, newage-ismului si ecumenismului -, încercîndu-se
impunerea unui nou model de mãnãstire tip CAP (de mare productivitate
materialã, cu vietuitori robusti si indiferenti la dogme, disponibili
oricînd pentru orice compromis eclesial) care sã se integreze
deplin cerintelor de secularizare deja planificate.
Vremuri de prigoanã pentru monahism au fost si vor mai fi, dar niciodata
timpurile nu au biruit pe adevãratii cãlugãri, pentru
cã acestia nu mai trãiau în trup si în lume, ci
în duh si în împărătia cerurilor. Se cuvine asadar a le
urma pilda de vietuire si de a nu ne lãsa izgoniti din Corabia Ortodoxiei,
cãci numai în ea, prin ea si din ea vom vedea chipul Mîntuitorului
Hristos si ne vom înfãtisa dinaintea tronului Sãu de
judecatã cu straiele albe si curãtite de toata învîrtosarea
acestei lumi înnebunite de apostazie.
